Dacă vrei să schimbi viața unui om, uneori este suficient să-i schimbi percepția. O idee diferită poate fi de ajuns, dacă întâlnește pământul fertil în care să dospească în timp. Restul și-l face omul singur. Dar ca să poți vedea dincolo de căptușeala socială și psihologică a unui suflet, ca să înțelegi ce optică ar avea nevoie să fie ajustată, îți trebuie o sensibilitate pentru nuanțe și un simț al măsurii capabil să cântărească necuvintele și nevoia din spatele lor. Omul nu vrea să se lase văzut decât prin pardesiurile sale cele mai scumpe. Își scoate din șifonier mecanismele cele mai fine de apărare (umorul, raționalizarea, evitarea, uneori furia sau toleranța dusă până la anularea de sine) tocmai în zilele în care cineva ajunge să-l vadă cu adevărat și îl dezgolește.
Atunci apar gândurile: „Mi-e rușine”, „Nu îți spun”, „Mă ascund”. Când, de fapt, omul ar avea nevoie să poată spune simplu: „Mă doare”, „Nu mai pot singur”, „Am greșit și nu știu ce să fac”, „Mi-e teamă să nu par slab, copleșit, laș sau mic”. Din acel loc interior, omul te poate împinge departe prin sarcasm, răceală, explicații nesfârșite sau jigniri, numai să nu vezi cât de mult suferă și câtă nevoie are de (Sine) tine. De parcă exteriorul ar trebui să compenseze ceea ce se prăbușește înăuntru. De parcă omul ar trebui să poarte cele mai bune haine (apărările cele mai sofisticate) exact în ziua în care rămâne gol.
În terapie, aceste apărări pot fi observate fără rușinare și înțelese în contextul în care s-au format. Scopul nu este să i le smulgem omului, ci să-l ajutăm să descopere când îl protejează și când îl țin departe de relații, de libertate și de propria viață.
Pentru o oră sau o zi de curaj, pentru o zi trăită cu inima cusută pe afară, pentru câteva minute de sinceritate este nevoie de antrenament asiduu. Uneori, de câteva cercuri solare în jurul Pământului. Ca și cum sufletul ar trebui să-și dea târcoale ani la rând înainte de a putea face un pas lateral, în afara emisferei trasate anterior.
Ce act lent și greu este transformarea.
Sunt ședințe de terapie în care inima atârnă atât de greu în piept, încât îl ține pe om legat de loc, asemenea ghiulelelor prinse de picioarele prizonierilor, care îi țineau aproape de celule sau de curțile interioare ale penitenciarelor. Ființa ar vrea să alerge liber sau măcar să se ridice și să meargă înainte, dar nu poate atunci. Nu se poate, din cauza greutății aceleia apăsătoare, închise undeva cu cheia.
Unele ședințe pot părea ore în care nu se întâmplă nimic…cel puțin nu la suprafață. În tăcere, însă, omul poate încerca pentru prima dată să rămână lângă o emoție de care a fugit o viață întreagă sau doar se plimbă prin povesti să vadă dacă poate nu te prinzi că ceva, undeva e greu. Iar alte ședințe se pot simți ca o corabie care înaintează lin pe apă după ce a străbătut valurile cele mai abrupte și a supraviețuit câtorva furtuni în larg. Omul respiră din nou, nu mai simte încordarea adunată în brațe, în spate, în umeri, în piept și chiar în cuvinte. Se poate bucura, revine cheful de sine după atâta timp petrecut încercând doar să nu se scufunde.
Din acest loc, poate cel mai privilegiat scaun din sala cinematografiei existențiale, se văd uneori cel mai limpede efectele condiționărilor sociale, parentale și relaționale prin care trece fiecare suflet pe acest pământ înainte să-și aducă aminte cine este. Și, uneori, atunci când omul uită treaba terapeutului nu este să-i spună cine ar trebui să devină ci să-l ajute să recunoască cine a fost înainte ca lumea să-i explice cine are voie să fie și să descopere cine mai poate deveni.
Să-l ajute să se privească fără să se strivească. Să nu distrugă, prin grabă, rușine sau diagnostic, ceea ce se află încă în devenire.
Poate că terapia relațională (sau dialogul sincer dintre două inimi) păstrează ceva din îndemnul lui Lucian Blaga.
„Eu nu strivesc corola de minuni a lumii
și nu ucid
cu mintea tainele, ce le-ntâlnesc
în calea mea
în flori, în ochi, pe buze ori morminte.”
În terapie, poate că învățăm tocmai acest lucru: cum să nu mai strivim tainele din ceilalți și implicit nici pe cele din noi.
