Am avut câteva lecturi preferate din curricula de liceu care au rămas cu mine și le-am prețuit mult timp după absolvire. Cred că eram prin clasa a zecea când am fost să văd Iona pusă în scenă, într-o vară, iar din acea întâlnire a rămas în memoria mea afectivă replica personajului care spune, la un moment dat, din burta balenei „Răzbim noi cumva la lumină!”.
Pentru cei care nu au citit piesa, Iona de Marin Sorescu îl urmărește pe personajul cu același nume, un pescar înghițit de o balenă, care poartă un lung monolog interior din burta acesteia. Dincolo de referința biblică, piesa devine o meditație despre captivitate, absurd, singurătate, căutare și nevoia aproape imposibilă a omului de a găsi o ieșire.
La vârsta aceea, probabil nu puteam numi foarte clar ce mă atinsese. Nu aveam încă limbajul psihologic sau existențial pentru a descrie ce se întâmplase în mine. Dar cred că unele opere nu ne rămân în minte pentru că le-am înțeles complet, ci pentru că au atins în noi un loc pe care abia mai târziu începem să îl putem traduce. Iona a rămas cu mine prin imaginea aceasta: un om singur, închis în întuneric, care vorbește cu sine și care, în ciuda tuturor imposibilităților, încă mai poate spune „răzbim noi cumva la lumină”. În Iona, burta balenei nu este doar un spațiu al captivității. Poate fi citită și ca un spațiu interior, un loc al confruntării radicale cu sinele, în care omul este obligat să rămână cu propria voce, cu propriile întrebări și cu propria imposibilitate de a ieși. Iona nu este doar înghițit de pește, este înghițit de existență, de singurătate, de absurd și de nevoia aproape imposibilă de a-și găsi o ieșire.
Și totuși, cu mintea de adult (psihoterapeut) în mijlocul acestei captivări, îmi imaginez că omul are nevoie să-și construiască o bancă în mijlocul sufletului. Un loc simplu, cald, fără pretenții, unde să se poată așeza pentru câteva clipe. Nu un altar, nu o scenă, nu o explicație. Doar o bancă. Un loc în care să respire. Un loc în care să nu mai fie nevoit să lupte, să demonstreze, să înțeleagă sau să se salveze imediat. Pentru că este obositor să îți dai singur naștere. Este obositor să te tai pe dinăuntru, așa cum Iona taie burți de pește în încercarea de a ieși, doar pentru a descoperi că se află într-un alt interior. Fiecare ieșire pare să fie o altă intrare, fiecare eliberare promite o libertate care se amână. În acest sens, Iona devine imaginea omului care încearcă să se nască din propria suferință, dar fără să aibă întotdeauna lângă el un martor, o mână, o inimă care să îi spună că poate să se oprească puțin.
Poate că oamenii vin pe lume cu multe dintre resursele de care au nevoie pentru a supraviețui acestei călătorii. Poate că în fiecare om există instinctul de a continua, de a căuta lumină, de a merge mai departe chiar și atunci când nu vede ieșirea. Dar uneori omul stă prea aproape de propria durere. Când suferința este prea aproape, ea nu mai poate fi privită. Devine tot câmpul vizual. Devine aerul, pielea, gândul, identitatea. În astfel de momente, nu cred că avem întotdeauna nevoie de soluții. Uneori avem nevoie de cineva care să ne ajute să facem un pas în spate. Poate că acesta este unul dintre cele mai profunde gesturi terapeutice. Nu să smulgi omul din burta balenei, nu să îi explici imediat sensul captivității sale. Nu să îi grăbești ieșirea. Ci să stai cu el pe banca din sufletul lui, să stai cu răbdare. Să nu transformi suspinul lui într-o problemă de rezolvat. Să îi oferi un loc în care mintea să nu mai judece ceea ce inima abia îndrăznește să simtă.
În Iona, acest Celălalt lipsește. Tocmai de aceea piesa este atât de dureroasă. Iona vorbește, dar nu este cu adevărat auzit. Caută, dar nu este însoțit. Se zbate într-un univers care nu îi oferă o îmbrățișare, ci doar alte straturi de interioritate. De aceea, o lectură terapeutică a piesei poate imagina nu doar ceea ce textul arată, ci și ceea ce pare să îi lipsească: prezența blândă a cuiva care poate rămâne. Poate că, uneori, tot ce avem nevoie este ca cineva să stea cu noi câteva clipe pe banca din sufletul nostru. Să ne țină în brațe, real sau simbolic, până ne tragem sufletul. Nu pentru a ne salva în locul nostru, ci pentru a ne aminti că nu trebuie să ne naștem complet singuri. După aceea, de multe ori, știm ce avem de făcut. Ne întoarcem la noi, ne recăpătăm forțele interioare, putem continua să tăiem, să căutăm, să respirăm, să ieșim.
În această lumină, iubirea devine poate cea mai veche și mai naturală formă de psihoterapie. Nu iubirea idealizată, nu iubirea care repară tot, nu iubirea care șterge suferința, ci iubirea ca prezență. Iubirea ca inimă lângă inimă. Iubirea ca loc în care omul poate suspina fără să fie micșorat. Iubirea ca bancă în mijlocul balenei.
Dar tocmai pentru că iubirea și prezența sunt atât de prețioase, ele cer și discernământ. Nu orice singurătate exprimată este și o invitație reală la apropiere. Există oameni care vor să ne facă loc lângă ei pe banca din sufletul lor și există oameni care doar se plâng de singurătatea resimțită acolo, fără să lase cu adevărat pe cineva să se așeze. Abilitatea de a distinge între acest două tipuri de atitudine poate fi cea mai importantă unealtă de evaluare psihologică. Unii oameni pot spune „sunt singur” și, în același timp, pot deschide un spațiu viu de întâlnire. Alții pot spune același lucru, dar folosesc singurătatea ca pe un zid, nu ca pe o ușă. Nu orice chemare este și o invitație. Unii oameni vor martori ai durerii lor, dar nu și întâlnire. Vor să fie auziți, dar nu atinși. Vor să vorbească despre întuneric, dar se sperie când cineva vine cu lumină. Fiindcă lumina poate fi dureroasă pentru ochii obișnuiți cu întunericul. Iar prezența noastră, oricât de caldă, nu poate deveni locuire acolo unde celălalt nu face niciun loc. Există o formă de singurătate care cere iubire și există o formă de singurătate care se apără de ea.
De aceea, a sta lângă cineva nu înseamnă a intra cu forța în spațiul lui interior. Nu înseamnă a demonstra că iubirea noastră este suficient de mare pentru a topi orice rezistență. Uneori, cel mai matur gest este să observăm dacă banca aceea are loc pentru doi sau dacă suntem chemați doar să privim, de la distanță, spectacolul durerii altuia. Pentru că și cel care iubește are nevoie să nu se piardă în burta balenei celuilalt. Vindecarea, în orice formă a ei, nu funcționează în grame, sute de grame sau kilograme. Nu poate fi cântărită, dozată sau măsurată cu exactitatea cu care ne-am dori uneori să măsurăm lumea concretă. Nu poți ști precis cât a vrut celălalt să te lase pe banca sufletului său. Cât a putut să primească din prezența ta. Cât din apropierea ta s-a simțit, pentru el, ca o mângâiere și cât ca o amenințare. Poți doar să creezi condițiile necesare: un spațiu suficient de blând, o prezență suficient de răbdătoare, o lumină suficient de caldă încât să nu orbească.
Și poți spera că, într-o zi, celălalt va dori să împartă banca, existențială, dar și concretă, cu tine. Nu pentru că l-ai convins sau pentru că l-ai salvat. Nu pentru că ai forțat o ușă interioară să se deschidă ci pentru că prezența ta nu se va mai simți ca înghițirea de încă o balenă. Pentru că, uneori, ceea ce pentru unul este apropiere, pentru celălalt poate fi trăit ca o nouă captivitate. Și atunci iubirea are nevoie nu doar de căldură, ci și de ritm, de măsură, de răbdare.
Poate că adevărata apropiere începe acolo unde există reciprocitate. Eu îți văd singurătatea, tu îmi faci loc să stau lângă tine. Eu vin cu lumină, tu nu trebuie să o primești toată deodată, dar nici nu o lovești doar pentru că te doare. Eu pot rămâne, dar tu îți asumi, măcar puțin, riscul de a nu mai fi complet singur. Fără acest minim gest de deschidere, iubirea se transformă ușor în așteptare, iar prezența în epuizare. Pentru că uneori nu ne lipsește puterea ci ne lipsește odihna. Nu ne lipsește direcția ci ne lipsește un loc cald în care să ne putem opri înainte de a porni din nou. Iar poate adevărata ieșire nu începe atunci când tăiem încă o dată prin întuneric, ci atunci când, pentru o clipă, cineva stă lângă noi și ne ajută să nu ne mai fie atât de frică de ce vom găsi în burta propriei balene.
Dar la fel de adevărat este că nu putem salva pe nimeni care nu ne face loc. Putem iubi, putem sta aproape, putem lumina blând marginea întunericului, dar nu putem locui în sufletul cuiva împotriva voinței lui. Banca din suflet devine loc de vindecare doar atunci când omul nu doar își plânge singurătatea, ci îndrăznește să se dea puțin la o parte și să spună, chiar și în șoaptă: poți să stai aici, lângă mine, câteva clipe. Te las sa îmi vezi „mațele din burtă”.
Și poate că atunci, fără să știm exact când s-a întâmplat, replica aceea veche, rămasă undeva în memoria afectivă, începe să nu mai fie doar o formă de supraviețuire. Nu mai este doar strigătul cuiva prins în burta balenei, încercând să se convingă că există o ieșire. Devine o promisiune relațională, spusă nu din disperare, ci dintr-un loc în care doi oameni pot respira pentru o clipă împreună, pot face curat și pot spune privindu-se în ochi „răzbim noi cumva la lumină”!
