Spre deosebire de terapia individuală, unde începem adesea cu săpături și excavări în arheologia personală, în terapia de cuplu munca se schimbă. Nu mai avem în față un singur trecut și un singur mecanism, ci două istorii afective, două sisteme de apărare, două ritmuri, două corpuri și două feluri de a cere iubire.
Uneori, fiecare dintre cei doi este convins că problema se află în celălalt.
„Dacă ar fi mai prezent, eu nu aș mai deveni atât de insistentă.”
„Dacă nu m-ar presa, aș putea să mă apropii.”
„Dacă m-ar asculta, nu aș mai ridica vocea.”
„Dacă nu ar ridica vocea, aș putea să o ascult.”
Fiecare propoziție are logica ei, fiecare contribuie fără ca cei doi să își dea seama, la cusătura care se strânge tot mai tare în jurul relației. În cuplu, terapeutul nu este judecătorul care stabilește cine are dreptate. Nu este nici mecanicul care îl repară pe „partenerul problematic”, pentru ca relația să poată continua neschimbată ci are un rol mai aproape de un croitor. Privește materialul adus de fiecare: unul poate veni cu o țesătură groasă, construită pentru rezistență, dar greu de îndoit, poate celălalt vine cu un material fin, sensibil la orice atingere. Unul are nevoie de spațiu pentru a respira, celălalt de apropiere pentru a se simți în siguranță. Nu poți croi aceeași haină ignorând natura materialului la fel cum nu poți uni două bucăți de pânză trăgând de ele până când marginile se întâlnesc.
Mai întâi trebuie măsurat.
Unde îi strânge relația? Unde nu îi mai ține? Unde s-a rupt? Unde a fost cusută în grabă?
Ce poartă unul doar pentru că așa se purta în familia lui? Ce rol i-a fost croit celuilalt fără să fie întrebat dacă i se potrivește?
În relații venim, inevitabil, cu tipare vechi și încercăm uneori să le îmbrăcăm pe trupul unui om nou. Îi cerem partenerului să repare ceea ce nu a stricat. Fără să vrem, el poate deveni mama care nu ne-a văzut, tatăl care nu a rămas, fostul partener care ne-a trădat sau salvatorul care ar trebui, în sfârșit, să ne scutească de fricile noastre.
Apoi ne mirăm că haina relației nu se așază bine. Dar o relație bună nu se găsește pur și simplu: se croiește.
Există o credință romantică potrivit căreia, dacă există iubire, lucrurile ar trebui să se potrivească natural: comunicarea să curgă, nevoile să fie intuite, conflictele să fie rare. Numai că doi oameni se pot iubi și să nu știe încă să construiască o relație în care iubirea lor să poată respira. Pot avea sentimente puternice și instrumente relaționale slabe. Intenții bune și cusături dureroase. Pot dori apropierea și, în același timp, să folosească exact strategiile care o fac imposibilă.
Munca de cuplu înseamnă tocmai construirea unui al treilea spațiu: relația. Un spațiu VIU care nu îi aparține exclusiv niciunuia, dar pentru care ambii sunt responsabili. Aici nu mai este suficient: „Acesta sunt eu, acceptă-mă.”
Intimitatea matură aduce și o altă întrebare: „Cine devin eu lângă tine și ce efect are felul meu de a fi asupra ta?”
Iubirea matură cere sinceritate, angajament și responsabilitate față de sine și față de celălalt. Nu presupune anularea de sine, dar nici rămânerea rigidă în toate mecanismele prin care am învățat cândva să supraviețuim. Uneori problema nu este doar felul în care comunicăm, ci ceea ce credem despre iubire, libertate, fidelitate, apropiere și viitor. Pentru unul, relația poate însemna stabilitate, construcție și exclusivitate. Pentru celălalt, libertate, explorare sau varietate. Nu întotdeauna una dintre viziuni este greșită. Dar uneori două persoane descoperă că vor lucruri fundamental diferite.
Și aceasta este tot muncă terapeutică: nu să forțăm compatibilitatea, ci să vedem realitatea suficient de limpede încât oamenii să poată alege conștient. Croitoria relațională presupune ajustări. Nu amputări ale sinelui. Nu adaptarea unilaterală a unuia la toate nevoile celuilalt.
Uneori trebuie lărgit spațiul libertății.
Alteori trebuie întărită cusătura angajamentului.
Uneori trebuie scurtată distanța.
Alteori este nevoie de mai mult loc între doi oameni, pentru ca apropierea să nu devină sufocare.
Croitorul nu trage de material până când acesta cedează. La fel, terapeutul de cuplu ascultă nu doar ceea ce spun partenerii, ci și locul din care vorbesc. Aude acuzația și caută dorul din spatele ei, poate vede retragerea și caută frica pe care aceasta o protejează.
„Niciodată nu ești aici” poate ascunde: „Mi-e dor de tine și mi-e teamă că nu contez.”
„Lasă-mă în pace” poate însemna: „Mă simt insuficient și nu mai știu cum să rămân fără să mă apăr.”
„Nu mai pot avea încredere în tine” poate spune, de fapt: „Ceea ce s-a rupt între noi nu a fost încă ținut împreună suficient pentru a se putea vindeca.”
Dar terapia de cuplu nu are ca scop păstrarea cu orice preț a relației.
Nu orice material poate fi reparat și nu orice relație trebuie cusută la loc. Atunci când există violență, abuz, manipulare, dispreț persistent, trădări repetate sau refuzul responsabilității, uneori cea mai sănătoasă lucrare nu este reconstrucția, ci o desprindere făcută cu cât mai multă claritate și cât mai puțină distrugere.
Un terapeut nu promite că orice material poate deveni orice haină. Privește realitatea fibrei și încearcă să înțeleagă ce mai poate fi lucrat, ce trebuie schimbat și ce nu mai poate fi susținut fără costuri prea mari pentru unul dintre cei doi.
Ca terapeuți individuali, devenim uneori arheologi ai istoriei personale și ceasornicari ai mecanismelor prin care omul și-a organizat supraviețuirea. În terapia de cuplu devenim, într-un fel, croitori ai unui spațiu relațional. Nu pentru a-i face pe cei doi identici ci pentru a-i ajuta să construiască o formă în care diferențele lor să poată exista fără să se distrugă reciproc. Pentru că omul nu este doar ceea ce i s-a întâmplat. Nu este doar mecanismul prin care a supraviețuit iar cuplul nu este doar întâlnirea dintre două răni; doi oameni care păstrează iubirea, sinceritatea, responsabilitatea și disponibilitatea de a se vedea cu adevărat pot croi împreună ceva ce niciunul dintre ei nu ar fi putut crea singur.
Și ca să închei până la capăt această croitorie a relațiilor, las aici câteva versuri din Acuarelă, de Ion Minulescu:
„În orașu-n care plouă de trei ori pe săptămână
Un bătrân și o bătrână –
Două jucării stricate –
Merg ținându-se de mână…”
Poate că asta este, în cele din urmă, una dintre imaginile cele mai tandre ale iubirii mature: nu doi oameni rămași fără fisuri ci doi oameni care, după ce viața i-a uzat pe alocuri, aleg să se țină de mână.
